Miraj în Canotaj (2) - Dușuri cu Bani 🚿💶
Antrenorii de canotaj din România câștigă mai mult decat CEOs de companii de la bursă.
![Andrei Secu[esu]'s avatar](https://substackcdn.com/image/fetch/$s_!0Kfl!,w_108,h_108,c_fill,f_webp,q_auto:good,fl_progressive:steep/https%3A%2F%2Fbucketeer-e05bbc84-baa3-437e-9518-adb32be77984.s3.amazonaws.com%2Fpublic%2Fimages%2F6fbf4661-62e0-4f00-a066-0d7c7ec7cd31_2320x3088.jpeg)
În episodul precedent am vorbit despre costul performanței în canotajul Românesc. Costul bănesc, monetar al performanței, pentru că (spoiler alert) despre costul uman, personal, al felului cum se face performanța în canotajul românesc, voi scrie un episod separat.
Acel cost bănesc, dacă vă mai amintiți, am arătat că este cu mult mai mare în România decât în alte țări, iar o parte importantă care explica această diferență erau premierile monetare pentru sportivi și antrenori1
Între timp, în presa din România a explodat fix acest subiect: sumele obscene pentru premieri, pe care Federația Româna de Canotaj le-a trecut în devizul de plată pentru COSR după Jocurile Olimpice de la Paris. Pe bună dreptate, sumele individuale sunt halucinante, cu atât mai mult cu cât – rețineți – ele sunt, conform legii, neimpozabile.
Ar fi amuzant dacă nu ar fi trist, faptul că în articolul meu am subestimat cu un factor de 2x cuantumul premierilor pentru Paris, calculându-le cu un singur antrenor premiat pentru fiecare barcă de pe locurile 1-6 , la aproximativ 4 milioane de euro, când în realitate FRC a cerut 8.75 milioane2 pentru toata lumea3, de la doamna contabil la antrenori secunzi inventați peste noapte, la secretari generali și tehnicieni de bărci, pentru că dacă scrie la lege că se poate premia, de ce să nu cerem ? și nu oricum, chiar maximul, că nu dăm de la noi !
Jurnalistul Cătălin Tolontan însă, referindu-se strict la problema “contabilei” și a banilor care ar fi urmat (zice FRC) să fie împărțiți ulterior pe sub masă, argumentează că este normal să participe la premierile pentru performanță tot acest minuțios angrenaj al mașinăriei exacte și livratoare de medalii numită FRC. Ar fi fost zice el doar o problema de comunicare, dar si aceea ar fi cumva din vina noastră ca societate, că nu acceptăm sa remuneram de sus până jos pe cei care contribuie !
Tolontan elogiază aproape exaltat rezultatele canotajului (pe care nu le contestă nimeni !) și fermecat de acestea, este dispus să închidă ochii la costul cu care sunt obținute, căzând într-o capcană pe care am văzut-o des : compară pe verticală, cu alte sporturi din România (“…dar și mai mult ne costă medaliile pe care nu le-am luat la alte sporturi” - păi ok, împărțit la zero orice număr dă infinit, dar nu face sens să împarți !), în loc să compare orizontal, cu cât se plătește pentru performanțe în canotaj în alte țări. Mai mult, el ignoră posibila relație de cauzalitate și efectul de crowding-out prin care resursele financiare (prea multe?) direcționate către canotaj secătuiesc subvențiile disponibile pentru celelalte federații olimpice, ținându-le astfel departe de performanțe.
“Sa fi venit și să fi explicat cei de federație că altfel nu se poate face performanță, atâta costă! « Dacă vreți performanță, atât costă o performanță ! » E un întreg aparat administrativ acolo, știință, muncă (…)” spune Cătălin Tolontan
Fals! Se poate și fără asemenea premieri și costuri totale, trebuie doar să căscăm ochii în jur. Faptul că acesta ar fi costul normal al canotajului de nivel olimpic este doar un mit servit de FRC unei țări înfometată de performanțe sportive, pentru a-și burduși propriile buzunare.
Este un fenomen interesant cum jurnaliști de investigație cu experiență, care ridică imediat din sprâncene la orice licitație publică de panseluțe la suprapreț, devin indiferenți și îngăduitori în legătură cu ordinul de mărime al unor premieri, atunci când vorbim despre performanțe și medalii. “€238,000 net premiere pentru un medic? Cam asta e piața.”. “€238,000 neimpozabili pentru kinetoterapeuți reconvertiți în antrenori de bărci olimpice ? Eh, performanța costă, nu știați ?” . Tolontan este unul dintre cei mai buni jurnaliști români. Nu îl bănuiesc de partizanat. Însă tocmai faptul că până și el își pierde simțul investigativ în fața medaliilor olimpice ne dă o perspectivă a filonului pe care l-au descoperit și pe care îl exploatează de ani buni cei de la conducerea sportului Românesc: poporul vrea medalii, tânjește după performanțe sportive, și cine le livrează primul, acaparează resursele, bunăvoința publică, și nu i-se vor pune întrebări.
Iată un grafic, special pentru Cătălin Tolontan, actualizat cu premierile COSR scurse în presă, nu cele estimate de mine, și alte 2 federații naționale adăugate : SUA și Italia (ambele cu câte 2 medalii la Paris). Chiar nu bate la ochi ?
Cât sunt cheltuielile administrative anuale la FRC? Și cât dau pe salarii ?
Un lucru știm sigur, și de la acesta trebuie să plecăm : subvențiile anuale totale pe care Statul Român le acordă FRC.
Mai știm din ultimul raport transparent, cel din 2019 că cheltuielile cu salariații din administrativ erau cam €450,000, sau aproximativ o treime din cheltuielile ce nu țin de loturi.
Orice om de bună credință ar concluziona că din aproximativ €1.5 milioane care rămân pentru cheltuieli altele decât cu loturile, salariații obișnuiți nu mor de foame la FRC, ba mai mult, ar pune la îndoială :
Necesitatea de a-i premia pe toți odată cu performanțele sportive. Poate părea cinic, dar șoferul de tir sau contabila chiar trebuie să ia și ei bonus dacă bărcile au mers bine? (Ok, Taylor Swift would say yes. Ea însă dă din banii ei.)
Cuantumul acestor premieri, la €360,000 net fiind aproape 75% din costurile anuale obișnuite, și peste 100% din sumele care le intra oamenilor respectivi in buzunare după taxe într-un an.
Elefantul din cameră - premierile pentru sportivi și antrenori
Ceea ce am remarcat însă este că singurele categorii de premieri care au scandalizat și care s-au discutat au fost cele pentru federali și pentru personalul auxiliar, însă nu și cuantumul celor pentru antrenori, sau ferească-Dumnezeu, al celor pentru sportivi.
In România, discuțiile despre cuantumul banilor publici cheltuiti pe sport încep să apară doar acolo unde nu sunt rezultate. La CSM București handbal, se spune mereu că “în ciuda banilor băgați, echipa feminină nu a mai prins Final Four de nu știu câți ani”. De parcă dacă ar fi câștigat în fiecare an trofeul, cumva devenea acceptabil să dăm banii primăriei pe salarii obscene ale unor handbaliste de top.
Atunci când există însă, rezultatele ne îmbată cu larghețe - vezi cazul David Popovici în 2022, unde s-a trecut și peste grilelele de premiere oricum generoase, și s-a dat “fără număr”.
Din nou, nu trebuie puse la îndoială performanțele din canotaj, sau necesitatea lor. Sportivii muncesc enorm, federația pare bine organizată și da, România este o forță în canotaj. Dar trebuie sa ne întrebăm onest dacă în “piața” globală a profesioniștilor din canotajul haute niveaux, numai cu asemenea sume precum cele cheltuite în România se pot motiva sportivi sau recruta și reține angajați antrenori de top care să aducă medalii. Răspunsul este, fără echivoc : NU
Un singur antrenor ne costă mai mult decat tot colectivul tehnic și medical al Italiei într-un an
Antonio Colamonici a schimbat efectiv mentalități în canotajul Românesc4 și pe lângă asta, a reușit cu Romania performanțe care i-au adus recent titlul de antrenorul anului. Susține educația pentru sportivi, este pasionat de ceea ce face. Însă eu aici vreau să discut despre prețul corect al unui antrenor de talia lui Colamonici, nu dacă este un antrenor sau un om bun sau nu.
Din nou, îmi cer scuze dacă par cinic și neînduplecat, dar obiectivul federației și al României în general ar trebui să fie să îl plătească pe un antrenor precum Antonio Colamonici puțin mai bine decat minimul posibil care-l ține totuși motivat, uitandu-ne la alternativele viabile pe care un antrenor de lot olimpic de canotaj le are pe piața globală a muncii în acest sport (nu tocmai bogat). Același lucru este valabil și pentru restul colectivului de antrenori, kinetoterapeuti, preparatori fizici, medici.
Cât costă staff-ul tehnic la canotaj în alte țări ?
În cadrul cheltuielilor cu loturile de €4.1 milioane euro in 2023, știm cât dau italienii pe antrenori, preparatori fizici și personal medical: €550,000. Sume brute, inainte de taxe.
Știm cât îi costă și pe americani, care si-au luat antrenor principal străin din 2022 : $1,040,709 pe an, pentru întreg colectivul de antrenori. (din nou, sume brute, nu le intră toți acei bani antrenorilor în buzunar)
In România, El Dorado :
Pe lângă premierea de aproape jumătate de milion de euro net după Paris, antrenorul principal a fost în mod cert remunerat și cu un contract lunar consistent, plus premierile anuale aferente campionatelor mondiale și europene.
Ne putem face o idee despre ordinul de mărime al acestor sume din anii neolimpici, din veniturile trecute în declarațiile de avere ale antrenorilor care deși lucrează exclusiv la lot, sunt angajați, la fel ca și unii sportivi, ca polițiști la Dinamo, de unde iau alți bani.
Un antrenor de canotaj la lotul național în România câștigă mai mult decât un C-level executive la o companie blue-chip listata la bursa. Este mind-blowing, efectiv scăpat de sub control.
Mai există undeva în lume antrenori de canotaj care câștigă €15,000 net pe lună ? Ce justifică aceste orgii salariale ? Unde ar putea doamne iartă-mă să plece domnii și doamnele antrenori de la lotul României, astfel încât să fie nevoie să le dăm de 3-5 ori mai mulți bani decât plătesc alte țări care iau și ele medalii ? Există cineva în sportul românesc care a trăit vreo zi în lumea reală, care știe să citească niște rapoarte anuale și niște situații financiare în engleză sau italiană, sau să aibă niște minime repere de remuneratie, și - cel mai important - căruia să-i pese de banul public ?
Dacă vă întrebați cum e posibil să se ajungă la aceste sume, explicațiile sunt :
Remunerarea aceleiași munci prestate (antrenor de canotaj la lot) de mai multe ori din surse multiple (club, federatie, COSR)
Premieri obscen de mari, legiferate prin norma 1447/2007, cu multiplele modificări
Generozitatea pe bani publici a celor din COSR, ANS și federație care aleg să acorde cuantumul maxim permis de lege.
Fiscalitatea favorabilă pentru contractele de activitate sportivă și zero pentru premieri.
În sportul românesc, prea multă lume e prietenă într-o frăție de nederanjat, și de aceea nu se zic public lucruri care se știu de ani de zile. Ideea acestui articol nu este să expun oameni, ci un sistem conceput păgubos pentru noi ca țară. Da, performanțele vin, dar nu putem fi orbi la cât ajungem să plătim oamenii care le aduc.
Și că tot vorbim de cei care le aduc - n-am mai apucat să vorbesc de sumele luate de care nu îndrăznește să se ia nimeni : sportivii din canotaj.
Retorica obișnuită în Romania, întâlnită atât în presă dar și în majoritatea comentariilor de pe social media, este aceea că este cumva normal ca sportivii olimpici să fie premiați consistent cu sute de mii de euro, deoarece - hei - aceștia muncesc din greu, se sacrifică, nu au timp de altceva, nu sunt bine plătiți, și măcar așa le putem da un “minim” de “head-start” în viața grea ce-i așteaptă după sport.
Despre motivele pentru care eu nu achiesez la aceasta retorică, în episodul final al trilogiei despre canotaj.
Pe lângă premieri, rentele viagere reprezintă o componentă de cost importantă pe care alte țări nu o au.
Sa vedem dacă se va și plăti atât. Cel mai probabil, după tot scandalul, sumele pentru personalul federației vor fi reduse. Nu mă aștept sa se atingă cineva de sumele sportivilor și antrenorilor, dar tocmai despre acestea vreau sa vorbesc in aceasta postare.
Un fapt care a trecut mai puțin observat : cine NU a primit deloc premiere – canotorii de la Paris care fie au fost rezerve fie nu au concurat datorită strategiei “dublajului” , fie au ieșit mai jos de locul 6. Numărăm aici pe Mădălina Bereș, Denisa Tilvescu, Mariana Dumitru, Iulian Chelaru, Leo Nuțescu, Ionuț Prundeanu, Andrei Lungu, Bogdan Horodișteanu, Patricia Cireș, Alexandra Ungureanu, Emanuela Ciotău, Ioana Moroșan. 12 canotori olimpici - zero. Din cele 8.75 milioane cerute, nu s-au găsit câte 2000 de euro și pentru ei, în devizul cât un pomelnic de lung, trimis de FRC la COSR.
Cand voi vorbi despre “costul uman” al canotajului într-un episod viitor, voi detalia cum poate cel mai mare câștig al ultimilor ani din acest punct de vedere a fost introducerea saptamanii “remote” o data pe luna, acel “50% intensitate” unde sportivii sunt responsabili singuri de programul de antrenament, și pot pleca din cantonament cu ergometrul după ei.